De la mine din ogradă

Cândva, în tinerețea mea, un coleg de serviciu, mai mare un pic decât mine, mă aburea.

Eu aveam o slujbă mărunțică, el era venit prin repartiție guvernamentală.

Mă uitam și eu, ca fetele, pe sub gene, după băieții din preajmă dar eram mică și naivuță (acum nu mai sunt mică) și nu îndrăzneam eu să-mi fac planuri. Cu toate acestea dacă cineva îmi spunea vreo vorbă bună mi se încălzea sufletul și mi se lumina fața.

Într-un moment al zilei, mai spre sfârșitul programului, când se mai împuținau solicitările, colegul acesta trecea din când în când pe la locușorul meu de muncă și mă cerceta cu câteva cuvinte. Și-mi plăceaaaa… că era deștept.

Încântarea îmi agăța colțurile gurii de urechi și lumina de pe fața mea întrecea curcubeul ascultându-l. Nimic din ceea ce-mi spunea nu semăna cu ce spuneau alții și mă bucuram atât de mult chiar dacă uneori mă întrebam zile în șir ” …adică …cum vine asta?”

Odată mi-a spus: „fericirea este ceva ce nu ai și dai ca să ai”

Am descoperit de-o vreme cum devine chestiunea, odată cu venirea ultimului personaj în ograda noastră.

Nu că aș fi nefericită, nu vreau să-l mânii pe Cel de Sus.

Nici nu urmăream să obțin ceva anume. Cum am făcut să-mi sporească ceva din care dădeam din plin? La fericire mă refer desigur.

Pur și simplu îmi mângâi expansiv, excesiv și impulsiv „fetele” când ies din casă în ogradă sau când mă întorc acasă de la treburi și ele mă întâmpină alergând vesele spre mine parcă întrecându-se care să ajungă prima.

„Fetele” = trei femele hămăitoare de talii diferite, de rase amalgam, toate trăitoare în curte și fiecare cu poveste:

• una seamănă cu o vulpiță, a fost salvată de fiică-mea pe când era un puiuț terifiat aruncat într-o curte părăsită din care nu avea cum să iasă, moartă de foame și de sete și plină de purici.
• a doua, o ultimă supraviețuitoare dintr-un grup de puiuți aruncați în spatele curții noastre pe care i-am hrănit peste gardul nostru de 2 m înălțime urcându-mă pe scară. Nu voiam cu niciun preț să-i aduc în curte deși îmi rupeau inima. Aveam deja doi. Dar când după o ploaie nemiloasă care a ținut mai mult s-au împuținat nu am mai răbdat și a devenit a noastră. O vreme a chemat-o Raj până ne-am dumirit că e fată. Negruță și cam ciufulită, veselă și tolerantă până la D-zeu cu colegele dar adevărat câine de alertă al curții.
• a treia, cu un traseu fericit, am luat-o dintr-o canisă, dintr-o serie cu rasa alterată din cauza iubirii interzise dintre mama ei și un iubăreț (tot de rasă și el dar…nu cea dorită, doar înrudită) din vecini mai înainte de iubirea planificată pt, perpetuarea pură a rasei. Așa, mama complet albă s-a trezit spre stupoarea stăpânilor cu 9 pui mai mult negri, tatăl fiind mai puternic transmițător. O lupană inteligentă, jucăușă, afectuoasă, dornică să învețe.

Nu pot descrie ce noian de sentimente binefăcătoare căpătăm când dau năvală la mângâiat. Și noi le dăm din plin și ni se-ntoarce înzecit. Iată cum se poate să dai și tu mai mult să ai!

Sper din suflet să nu ajung să mă mănânce, desigur de drag!